Turnul din Pisa

TURNUL DIN PISA

(cronică de film)

În afară de succesul binemeritat al unei capodopere de fineţ regizoral, scenaristic şi actoricesc - aţi ghicit, "Garcea şi oltenii", industria cinematografică valahă a mai produs anul acesta şi alte titluri - Goarna.go.ro îşi îndreaptă un ochi critic asupra unuia din ele...

Am jurat de o mie de ori că n-o să mai merg la stadion (ultima oară după meciul cu Norvegia din mlaştinile Ghencei) şi de fiecare dată mi-am încălcat jurământul. Spaţiul emoţiilor extreme şi al dicţionarelor de înjurături mă atrage iar şi iar, ca un viciu incontrolabil.

Cam aşa mi se-ntâmplă şi cu filmul românesc: de câte ori, în ultimii ani, nu mi-am promis că n-o să mai calc printr-o sală de cinema atunci când e vorba de un regizor român? Cam de câte ori s-au făcut filme româneşti... Inutil s-adaug că mi-am încălcat promisiunea de fiecare dată. Speranţa că inventatorii noştri de iluzii or să se trezească din degringolada tranziţiei îmi ordona să mă duc la cinematograf.

După ce am văzut însă "Filantropica" lui Nae Caranfil, mi-am zis că, iată, se pare că lucrurile se schimbă în bine. Curaj mi-a dat chiar şi ultimul film al lui Pintilie, "Povestea unui torţionar", deşi regizorul se pare că s-a-mpotmolit undeva pe drumul decriptării postcomunismului. Chiar dacă "Amen" a fost o dezamăgire, am interpretat complicitatea dintre Costa Gavras şi actorii români ca fiind un semn îmbucurător.

Ei bine, zilele trecute mi-a fost dat să văd "Turnul din Pisa", o producţie românească din 2002, în regia lui Şerban Marinescu, care m-a readus cu picioarele pe pământ şi m-a convins că mai e mult până departe în cinematografia de la noi.

"Turnul din Pisa" se bucură de participarea unor veterani în formă precum Gheorghe Dinică, Dorel Vişan şi Valentin Uritescu, pe lângă aceştia putând fi văzuţi şi Ioana Flora, Constantin Dinulescu, Dan Chişu, Mitică Popescu şi chiar (deşi poate că nu întâmplător) pesedistul Mihai Mălaimare, preşedintele comisiei de cultură din Camera Deputaţilor.

Povestioara filmului este următoarea: Ioana este jefuită şi violată chiar în noaptea nunţii de către trei necunoscuţi mascaţi, numai că victima reuşeşte să-l lovească pe unul dintre agresori mai mult decât suficient pentru a-l omorî. În consecinţă, ea este condamnată la 10 ani de închisoare de către justiţia din România (care cu ocazia asta e pălmuită timid de către regizor).

În puşcărie eroina cunoaşte un trio de lăutari hazlii. Prietenia cu cei trei se păstrează şi după ce este eliberată, iar în libertate îl cunoaşte pe un anume Ştefan de care mai că se-ndrăgosteşte. Coincidenţa - şi aici cică ar fi schepsisul filmului - face însă ca tocmai acest Ştefan să fie violatorul-şef de cu zece ani înainte. Totuşi, dacă unii s-ar fi aşteptat ca-n final iertarea să aibă loc, regizorul face un dribling şi nu i-o acordă eroului negativ.

Şerban Marinescu a-nţeles că, după ce spectatorii români au fost terorizaţi de filme nereuşite despre comunism, cel mai indicat e s-alegi un subiect cât mai simplu. Totuşi, regizorul n-a scăpat de tentaţia de înfăţişa personajele în situaţii extreme, limită, comiţând gesturi capitale. Nu asta ar fi fost însă problema, dacă în film ar fi existat măcar un grăunte de tensiune. Numai că aceasta lipseşte cu desăvârşire, şirul întâmplărilor putând fi intuit de un puşti isteţ. În schimb, pelicula abundă de patetisme ieftine şi stereotipii care mie mi-au provocat multiple senzaţii de jenă.

Patetică este şi muzica lui Ionel Tudor, al cărui nume mi-a creat frisoane de cum a fost prezentat la-nceputul filmului. Şi ca izul dulceag de şlagăr să fie şi mai evident, acordurile ioneltudoriene se succed în mai multe rânduri cu câteva măsuri din Lacrimosa Requiem-ului lui Mozart! N-ar fi prima oară când muzici geniale sunt violate de indivizi care cred că tupeul ţine loc de talent.

Aş fi însă măgar dacă n-aş recunoaşte că au existat şi câteva secvenţe care mi-au plăcut. Momentele care i-au avut în prim-plan pe Dinică, Vişan şi Uritescu, interpretând cântece lăutăreşti au fost chiar simpatice şi m-au trimis cu gândul la Kusturica. Iar scena în care cei trei cântă în timp ce sunt escortaţi de către poliţişti este de-a dreptul reuşită.

În concluzie, propunerea mea este următoarea: banilor pe care i-aţi da pe bilete ducându-vă la "Turnul din Pisa" le-aţi putea găsi o destinaţie mai înţeleaptă. De pildă, să beţi câteva beri în plus. Dacă totuşi veţi cumpăra biletele, există şi o consolare: o s-aveţi revelaţia de a auzi cât de potrivită e vocea nazală a lui Gheorghe Dinică pentru melodii lăutăreşti, de pahar sau romanţe.