GALLIANO & PORTAL 

(sau, Jazz în târgul Bucurescilor...)

Fu Bucureşti Jazz Festival 2002 - şi veniră alde Scofield şi Galliano, adică nume mari, frate! Atâta doar că, în afară de TVR, alelante televiziuni nu-şi dădură seama... Cât despre înregistrări cu cei mai-sus-amintiţi, dacă sunteţi provinciali, doar prin KaZaa sau WinMX puteţi să vi le procuraţi...

Prin noiembrie anul trecut am făcut cunoştinţă în Bucureşti cu Festivalul Internaţional de Jazz. Aveam impresia atunci că manifestarea cu pricina e ceva în genul festivalului "George Enescu", unde preţurile biletelor îi lasă pe toţi cei în blugi cu degetu-n gură. 

Am lăsat însă toate reţinerile la o parte când mi-am dat seama că punctul culminant al sărbătorii jazzistice va fi concertul celor de la Planet X. Pentru spectatorii obişnuiţi ai concertelor de jazz această titulatură nu însemna nimic, dar cei îndrăgostiţi de Dream Theater şi de rockul ori metalul progresiv au sărit ca arşi când au aflat că trupa unuia din foştii clăpari ai supergrupului american - Derek Sherinian - se va afla pe scena Sălii Palatului. 

Planet X le-a aplicat atunci o corecţie severă tuturor celor care erau convinşi că rockul e o muzică barbară: fuziunea dintre sonorităţile percutante ale metalului şi cele alambicate ale jazzului contemporan a arătat mentalitatea şi disponibilitatea spre experiment a muzicienilor din alte părţi. 

Aşa că anul acesta n-am mai ezitat nici un moment atunci când am aflat că-ntre 15 şi 27 octombrie se va desfăşura în aceeaşi capitală Bucureşti Jazz Festival. Aşa cum s-a-ntâmplat şi anul trecut - când punctul maxim a fost reprezentat de un grup fusion - şi acum "vârful" festivalului a fost concertul lui John Scofield şi al oamenilor săi - practicanţi ai unui melanj între jazz, funk, reggae ori jungle. 

Dar nu despre Scofield vreau să vorbesc acum, ci despre cei doi francezi (fuzionişti şi ei) care au deschis ediţia: Richard Galliano şi Michel Portal. Aceşti muzicieni sunt celebri în Franţa şi în Europa, nu numai ca duo, ci şi prin activitatea pe care fiecare a desfăşurat-o pe cont propriu. 

Pentru mulţi dintre cei care au fost prezenţi la Sala Radio în seara de 15 octombrie şi care veniseră s-asculte veşnicele isprăvi ale "Radio Big Band Blues şi ale invitaţilor săi" a fost o surpriză de proporţii abordarea în manieră latino a jazzului. Ce putea fi mai potrivit pentru compoziţiile gen Piazola decât acordeonul lui Galliano, care împreună cu bandoneonul lui Portal au scos la iveală cele mai spumoase ritmici sud-americane? Ce putea fi mai suprinzător şi mai provocator decât înlănţuirea de teme şi improvizaţii - de o virtuozitate eclipsantă chiar şi pentru unul ca Malmsteen - ale acordeonului, pe de o parte şi saxofonului (tenor şi alto) ori clarinetului, de cealaltă? Muzica strălucitoare şi unică a duo-ului francez, aflată la punctul de intersecţie dintre balans, melodie, tehnicitate, melancolie şi umor a aruncat în aer pur şi simplu publicul care, la rândul lui, i-a bisat de mai multe ori pe cei doi muzicieni. 

O lecţie în plus pentru locuitorii unui spaţiu în care fiecare e un mic campion al exclusivismului generator de sentinţe ultime: ascultătorii muzicii clasice îi cred degeneraţi pe rockeri, frivoli pe jazzmani şi snobi pe fanii muzicii contemporane; jazzmanii dispreţuiesc metalul şi ignoră curentul electro; rockerii nu-şi pot închipui că mulţi dintre compozitorii secolului XX au creat o muzică mai violentă decât death- şi black-metal la un loc; şi, cu toţii, au impresia că electro şi techno înseamnă cam acelaşi lucru... 

agrazabeth x (c) 2002